DEBUT LITERAR: LUCEAFĂRUL ȘI LUNA - GALAN DOINA-CEZARA

Auzisem că a fost cîndva, pe-aceste plaiuri,

Cînd ciobani cîntau la fluiere şi naiuri,

O împărăţie mare, întinsă pe şapte hotare,

De o frumuseţe ce nu avea în lume asemănare.

Se zice că era un prinț tare alintat,

Iar cînd îi venise vremea și lui la însurat,

Din toate fetele alese, pe nici una n-o iubea,

Chiar şi cele mai frumoase, nimeni nu-i plăcea.

Regele bătrîn sărmanul, ce gînd aveal al căsători,

Mîhnit pe prinţ el îl întreabă: “vei şti vreodată a iubi?

Anii mei se pierd în timpuri, de vreai tron să moşteneşti,

Spune-mi cu ce fată aleasă ai vrea ca să trăieşti?”

– Chiar de-ţi spun, răspunde prinţul, ea e prin noiane sus,

Cînd o văd încep să tremur, și mă fac că nu-s.

Nu-mi cătați mirese în lume, căci doar ei, eu mă închin,

Deşi e în cer și e departe, în vis nocturn mă arde lin!

Aş vrea să-mi ascund fața, căci la feerica-i făptură,

Nu sînt decît un chip de lut, o simplă creatură.

Ea e Regină printre stele, dar eu văzînd-o ferm cum trece,

Mă aprind doar la un zîmbet, șters apoi de privirea-i rece.

Tatăl rege trist săracul pe gînduri cade înduplecat,

Să iubească tocmai Luna, un fiu de împărat?

Căci fecioara fermecată e departe printre stele,

Ea, divină în a sa lume, cu o salbă de mărgele.

Cu zeci de mii de servitoare ce în jurul ei se închină,

Sură-i noaptea şi nebună de amoreza sa divină.

Iar cînd falnic ea răsare, ca pe tron să se aşeze,

Întreg abisul se arată lîngă ea să o vegheze.

Prinţul jalnic o privește cu un dor ce în el arde,

Inima în ritmuri bate, sufletul în chinuri cade,

La pribegitele mirăruri mai adie o speranţă –

De-a iubi frumoasa fată, de-ai atinge blînda faţă.

Se știe chip de lut, dar visează la a ei chemare,

Nopţi de-a rîndul tot aşteaptă de la ea o sărutare.

De-ar desluși măcar o şoaptă, să-i străbată a sa fiinţă,

Cît o vrea s-o strîngă toată, cît de tare-i cu putinţă!

Dar mîndra fată îl priveşte şi din gene cînd clipeşte

Pare că un vînt străbate toate zeiele celeste.

El urmăreşte atent cum feia în vrajă parcă îl îmbie,

Pribegit începe a cade într-un vis de nostalgie.

Cînd seara bate iar la uşă şi se aşterne pe pămînt,

Laurențiu o vede iar cum trece armonios pășind.

Se-ndupleca a o striga şi-a o privi cu atîta foc,

Încît şi-o inimă de gheaţă s-ar fi topit atunci pe loc.

,,O, crăiasă fermecată, ce privirile amorţeşti,

Coboară mîndră fată, vino aici ca să-mi zîmbeşti,

Căci departe eşti de mine şi nu pot a te simţi,

Vino tu, regină sfîntă, vino aici de te-oi iubi!”

Tăcută Luna îl privea şi ca răspuns a amuţit,

Mai departe analizează teatrul de nedesluşit.

Ea, însetată de noi piese, iată că a ajuns să fie

Din martora lumii scenă, o eroină, una vie!

Ce să facă, să-l iubească sau să steie mai departe

În jalnica-i împărăţie, singură, fără de moarte?

Înecată în a ei gînduri, iată ce a hotărît:

Să îl cheme, să-i vorbească prinţului cel mohorît.

– Însetate trup de inimi, crezi oare că ai putea

Să mă faci să ard în flăcări de propria-mi stea?

Ca lumina mea fosfată să luciască şi mai tare,

Iar pe-a albastrului nuanţă să fiu mai încîntătoare?

El priveşte cum pe faţă-i se iveşte un izvor.

Ochii ei supriţi de teamă acum viseaza la amor?

Ar preschimba ea nemurirea doar alături de a-i sta?

Ar putea să îl iubească, în astă lume ar rezista?

Nu a vrut să zăbovească şi palatul a lăsat.

Aşa a ajuns în ceruri şi un fiu de împărat

Şi de-atunci în orice seară înainte de-a apărea

Luna-şi vede al său mire ce o aşteaptă doar pe ea!

Iată aşa a fost să fie că de-atunci îl văd zîmbind!

O aşteaptă ca să vie teatrul lumii urmărind…

Încă din străveche vreme, din neam în neam s-a auzit

Cum soarta unui muribund s-a transformat în mit.

Autor: GALAN Doina-Cezara,

elevă, clasa a XI-a “A”, 

Liceul Mihail Berezovschi, or. Chişinău