Nichita Smochină a fost un munte de om, intelectual transnistrean, a cărui biografie s-a împletit cu istoria zbuciumată a secolului al XX-lea. Etnograf, sociolog, jurist, ziarist, istoric, om politic, savant, personalitate de exepţie a poporului român, membru de onoare al Academiei Române. Memoriile istoricului Nichita Smochină redau evenimentele, emoţiile, trăirile, situaţiile ce le-a avut de înfruntat, care l-au călit motivîndu-l să se dedice luptei pentru drepturile românilor din Transnistria.
Născut la 14/27 martie 1894 în Mahala, Plasa Lunca, jud. Tiraspol, într-o familie de ţărani înstăriţi. Tatăl său, Parfeni Smochină, neştiutor de carte, a fost staroste ( primar ) timp de 20 de ani în acest sat. Mama, Anghilina (cu numele de domnişoară – Mircea), era o femee credincioasă şi nutrea un mare respect pentru tradiţiile străbune. Pentru ea termenul român avea semnificaţia de bărbat: cînd era întrebată unde este soţul, raspundea: „românul meu este ...” Copilului Nichita, în familie, i se spunea Vlaicu. A învăţat mai întîi la şcoala bisericească din sat, la dascălul Barcaru, a citi ruseşte din ceasloave şi a memora rugăciuni. Nichita a fost un elev eminent. A făcut carte cu colegii săi: Bălan Ştefan, Ciurea Arhip şi Carp Mircea, ulterior – luptători pentru cauza românească.
Nichita Smochină şi-a iubit locurile natale, dovadă a fost suferinţa sa pe tot parcursul vieţii pentru faptul că n-a mai putut reveni să-şi vadă pământul unde s-a născut şi a crescut şi de care a fost îndepărtat. A rămas cu dorul meleagurilor părăsite forţat, pe care le descrie cu nostalgie: „Am colindat multe ţări. Am cunoscut multe popoare, dar o regiune şi un ţinut mai bogat şi mai frumos ca al meu n-am întîlnit. Bogată şi frumoasă este valea Nistrului. Numai unul care a trăit şi a crescut pe aceste meleaguri ale Californiei noastre româneşti o poate aprecia aşa cum se cuvine. ”Şi într-adevăr, în care colţ de lume poate exista o bogăţie şi o frumuseţe mai mare decât acea a văii Nistrului unde te-ai născut şi ai crescut, de care te leagă cele mai frumoase şi plăcute amintiri ale vieţii, unde întâia oară ai văzut lumina zilei.
A ajuns până la Liga Naţiunilor să lupte pentru drepturile românilor din URSS, pentru respectarea drepturilor concetăţenilor săi. În lucrările sale a subliniat rolul important al românilor în cultura rusă, cît şi influenţa pe care au avut-o personalităţile româneşti ce au ajuns în posturi-cheie în Rusia ţaristă şi chiar în URSS. Prin munca sa ştiinţifică de cercetător, el a fost în continuă căutare de noi documente pentru a putea dovedi originile românilor din afara ţării.
În numeroasele articolele semnate de el şi în cele 50 de lucrări ştiinţifice scrise în limbile română, franceză, italiană şi germană, savantul confirmă existenţa poporului român de la Nistru pînă la Bug prin documente vechi, săpături arheologice, denumiri de localităţi şi nume proprii, prin prezenţa obiceiurilor şi tradiţiilor acestui popor care veacuri de-a rîndul a locuit pe aceste pămînturi.
Absolveşte liceul rus din Dubăsari în anul 1910, cu medalie de aur, dar se începe primul război mondial, şi de rînd cu alţi tineri, Nichita a fost mobilizat în armată ţaristă. Datorită studiilor ce le avea, a fost trimis la şcoala de ofiţeri din Mensk. După absolvire este trimis pe frontul din Persia şi Turcia, şi se întoarce viu. Din cei 4000 de soldaţi (ai armatei ruse), rămîn în viaţă doar 80. Revine la Teflis, unde un moldovean de prin părţile nistrene i se plînge pe camarazii ruşi care îşi băteau joc de el pentru faptul că-i moldovean. Era măcinat de o ură nestăvilită care îl pune pe gânduri, că nu mai are rost lupta sa şi a celorlalţi moldoveni pentru ţar şi Rusia. Decoraţiile oferite pentru eroism, Sfântul Georghe cu spadă, ridicarea la rangul de nobil, nu mai sînt atât de valoroase pentru el. Decepţionat, dar optimist, participă în mai 1917 în calitate de delegat la Congresul popoarelor neruse din Caucaz, care ia decizia de a acorda Georgiei independenţă şi separarea ei de la Rusia. În dezbateri ia cuvîntul şi solicită nişte facilităţi pentru moldovenii din Caucaz, printre care - crearea şcoli naţionale cu predare în limba română, pe baza manualelor cu caractere latine; studenţii - să-şi perfecţioneze studiile la Bucureşti, Iaşi sau Chişinău, serviciul divin din biserică să se oficieze în graiul român al moldovenilor.
Plecat cu o misiune la Petrograd, se întîlneşte cu Lenin care avuse o cuvîntare despre autodeterminrea popoarelor. Descrierea acestei întîlniri a apărut în mai multe publicaţii. La întrebarea lui Smochină, ce va fi cu moldovenii în viitorea configuraţie socială, Lenin îi răspunde că Rusia de veacuri a înrobit popoare, inculsiv şi poporul nostru, dar din punct de vedere cultural, ”voi sînteţi mult înaintea ruşilor, deci trebue să vă constituiţi în detaşamente pentru a vă cuceri libertatea cu baioneta în mîini, căci nimeni nu o va face cadou poporului. Vă plângeţi că nu aveţi nici un răspuns în problema voastră naţională, ba da, este limba maternă, şcoala şi presa.”
În 1918, ales de românii din judeţ preşedinte al Zemstvei (prefect), şi totodată - deputat în Parlamentul Ucrainei, unde se opune cu tărie ministrului Vinicenco ce pregătea invadarea armată a Basarabiei şi anexarea ei la Ucraina, din care cauză n-a luat parte la şedinţele Sfatului Ţării care au votat Unirea. După ocuparea Ucrainei şi Transnistriei de Armata Roşie, întors acasă, a fost nevoit să se apere de bandele de asasini care în numele instaurării puterii, ucideau. El a fost declarat persona nongrata şi condamnat la moarte de comunişti. Pentru că bolşevicii îl considerau un duşman lor, Smochină se decisese să treacă Prutul. Iar în timp ce se pregătea să plece, „sătenii au şi dat buzna în ogradă şi au tras carele la sîsîiac şi le încărcau cu porumb, iar alţii îmi luau vitele din ocol. Iar Onică a lui Butalan a luat cu alţi oameni un butoi de 50 de vedre de vin.” Şi asta în timp ce de faţă erau şi stăpînii care încă nu plecaseră.
Mai tirziu, totuşi, este ajutat de rude şi prieteni, şi la 25 decembrie 1919 a reuşit să treacă Nistrul îngheţat spre Basarabia.
Ulterior, se stabileşte cu traiul la Iaşi , unde se înscrie la Facultatea de Drept şi Litere. Aici desfăşoară o activitate fructuoasă în rîndul studenţilor, colaborează la Tribuna românilor de peste hotare, Calendarul Ligii Culturale, Arhiva de Iaşi, Viaţa Basarabiei. Împreună cu Pan Halippa, obţine fonduri de ajutoare, spaţii de cazare şi locuri de muncă pentru refugiaţii din Transnistria. Cu recomandarea lui Halippa, pleacă la Bucureşti pentru a informa Guvernul României asupra evenimentelor din Transnistria (arestări, asasinate ş.a.). Pentru a-şi sprijini compatrioţii, face mai multe demersuri oficiale. În 1922, ca membru al Comitetului de Ajutorare a românilor de peste Nistru, a prezentat Memoriul Regelui Ferdinand semnat de Pantelimon Halippa ca preşedinte şi Smochină ca secretar, pentru ajutorarea transnistrenilor şi plasarea elevilor în şcoli. Ca rezultat, mulţi elevi au fost plasaţi gratuit în şcolile din România.
Concomitent, începe munca sa ştiinţifică, devine colaborator la Neamul Românesc al profesorului N. Iorga, care îl va susţine la obţinerea unei burse de studii la Paris, cît şi pentru publicarea unor lucrări ale marelui savant. Anii petrecuţi în străinătate nu au fost deloc uşori, condiţiile materiale şi cheltuielile impuse de taxe fiind extrem grele. Timpul rezervat pentru pregătirea tezei a fost folosit pentru publicarea unor lucrări ştiinţifice, dar şi pentru desfăşurarea unor imense activităţi de prezentare a situaţiei popoarelor subjugate din URSS, în special a românilor. A luptat cu armele care i-au stat la îndemînă, argumentele ştiinţifice. Participă la lucrările Ligii Naţiunilor de la Geneva, unde ia cuvîntul în cadrul comisiei a şasea a minorităţilor şi, la propunerea lui, în darea de seamă a congresului, se introduce formula ”alte minorităţi româneşti de cca 2 milioane care trăiesc în afara graniţei României”. La Geneva a fost remarcat de Nicolae Titulescu care mai apoi, cu ocazia unei vizite la Paris, l-a invitat să poarte o discuţie pe tema relaţiilor URSS. N. Titulescu l-a sfătuit să fie mai prudent şi mai reţinut, dacă se poate, în cuvîntări dar şi în lucrările publicate pe teme considerate antisovietice.
În anii de studiu pentru doctorat lucrează pentru şi cu N. Iorga, de cîte ori acesta era la Paris. Faptul că profesorul i-a asigurat cazare la Şcoala Românescă pe care o patrona, şi este angajat ca profesor la Societe Savante, şcoală de studiu a limbilor străine din cadrul Sorbonei, unde a predat limba română timp de 3 ani, a însemnat foarte mult pentru el.
În anii 1930-1932, la Paris, ţine o serie de conferinţe despre românii din Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească. Tot în această perioadă, publică articole sub pseudonimul Mihai Florin, despre masacrele sovietice împotriva romănilor trasnistreni, care lăsau tot avutul şi se refugiau în ţară. La Paris prezintă Societăţii Naţiunilor un Memorandum semnat de o mie de refugiaţi care condamnă acţiunile sovietelor.
Este publicată alocuţiunea pe care a avut-o la Societatea Naţiunilor pentru admiterea Comitetului Refugiaţilor Moldoveni din URSS sub autoritatea acesteia, în 13 decembrie 1933. Face publică lista a 14 persoane ce alcătuiau Guvernul RSSAM - care, avea în componenţa ei o populaţie majoritar românească, iar cei aleşi în guvern purtau nume pur evreieşti: Baluh, Sepsman, Hodeseacov, Solomonovici, Socol, Avrum, Avacumov, nume ucrainiene şi ruseşti: Babenco, Davidov, Ivanovici şi alţii, şi doar un singur nume românesc, Negruţă, din judeţul Ananiev, ţăran puţin cunoscut, lipsit de autoritate, ales numai ca să fie şi un moldovean.
În 1935, la Congresul tuturor românilor transnistreni, este ales ca preşedinte. Editează revista trimestrială Moldova Nouă şi Transnistria.
O importanţă majoră în cariera sa de apărător, au fost cele 20 de minute ce i le-a oferit Carol, Regele României, unde N. Smochină i se adresează: "Maiestate, la ultimatumul sovietic noi trebuie să răspundem nu cu un răspuns de a duce tratative, ci cu un război. Ţara face cea mai mare greşeală dacă cedează Basarabia fără război. Pentru lumea europeană aceasta ar însemna că Sovietele au dreptul asupra Basarabiei, nu noi!"
Carol declară că ruşii ne-ar putea ocupa toată ţara, dacă nu este cedată Basarabia, la care Nichita Smochină i-a replicat, că nu trebue să ne temem de ocupaţie, prin acest gest vom arăta că săntem un popor dârz şi vom grăbi conflictul dintre nemţi şi ruşi.
Declararea războiului l-a găsit consilier şi apoi director pentru Basarabia şi Transnistria, la Guvern. Ca preşedinte al transnistrenilor, pregătea unirea Transnistriei după războiul cu ţara, pe baza unui referendum. Mareşalul Ion Antonescu şi premierul Mihai Antonescu i-au propus, la 19 august 1941, să fie guvernatorul ţinutului dintre Nistru şi Bug, al Transnistriei Mari, el însă îl propune în această funcţie pe prof. Gh. Alexianu. La fel, a recomandat pe cei şapte subprefecţi din cele şapte noi judeţe înfiinţate, precum şi pe cei nouă pentru ocuparea posturilor din fruntea Directoratelor.
Smochină scrie în memoriile sale şi despre atentatul de la 22 octombrie 1941 de la Odessa, când a fost aruncat în aer Comandamentul Militar Românesc, iar locul de unde au fost înhumate victimele acestui atentat este parcul "Şevcenko" de pe malul Mării Negre.
Începând cu 8 februarie 1938 şi până la 2 decembrie 1943, Nichita Smochină duce un jurnal personal unde sunt consemnate aspecte majore necunoscute, care fac parte din istoria ţării noastre. Printre acestea, Congresul Scriitorilor Basarabeni ţinut la Chişinău la 25 martie 1940, modul cum a fost primit în ţară ultimatumul sovietic din 28 iulie 1940, precum şi ocuparea Basarabiei. ”Hitler va duce războiul cu petrolul nostru, căci Sovietele, ocupându-ne ţara, nu vor da lui Hitler petrol. Şi acesta este motivul pentru care trebuie să rezistăm."
Sunt amintite, de asemenea, zeci de localităţi unde s-au redeschis bisericile, s-au înfiinţat şcoli noi şi licee cu predarea în limba română (bunăoară Liceul "Duca Vodă" din Tiraspol), unde s-au reparat drumurile; este amintit botezul a mii de copii, precum şi recunoştinţa permanentă a populaţiei locale, inclusiv rusă şi ucraineană, faţă de autorităţile şi jandarmeria română. Vorbeşte despre redeschiderea Operei din Odessa, despre repertoriul acesteia şi calitatea spectacolelor, despsre colaborarea permanentă cu Gherman Pântea, primarul oraşului Odessa, şi cu arhimandritul Iuliu Scriban, şeful Misiunii Ortodoxe din Transnistria, care, printre multe altele, a sfinţit măreaţa Catedrală închisă pentru două decenii.
Aminteşte şi de marele Congres al Tuturor Moldovenilor, ţinut la Tiraspol, şi alegerea autorului "Memoriilor" ca preşedinte al Consiliului Naţional Moldovenesc, la 13 decembrie 1941.
În aceste timpuri zbuciumate, Academia Română avea ca scop de a aduce în sănul său români cărturari din afara ţării, unul dintre ei Nichita Smochină. Pentru activitatea sa ştiinţifică, în 1942 este ales membru de onoare al Academiei.
În acelaşi an, câteva pagini din carte descriu pe larg ziua de 27 martie 1942, când la Chişinău s-au sărbătorit 14 ani de la Unirea Basarabiei cu România, şi la Catedrala din oraş s-a săvărşit un Te-Deum, eveniment al basarabenilor la care participă Pan Halippa, Daniil Ciugureanu, Petre Cazacu etc.
Smochină a avut mai multe întrevederi cu marele istoric, prof. Gh. Brătianu, pe front, în Crimeea, la Livadia, la palatul fostului ţar al Rusiei, Nicolae I; la fel şi cu Iuliu Maniu, guvernator al Transnistriei, Gh. Alexianu, un om prezent pretutindeni.
Pline de inedit, unice, sunt paginile care se referă la vizitarea lagărelor de prizonieri unde se aflau peste 30.000 de soldaţi şi ofiţeri sovietici. Nichita Smochină descrie comportamentul uman faţă de aceştia, care erau hrăniţi şi îmbrăcaţi corespunzător. În aceste lagăre toţi îl blestemau pe Stalin şi acest război.
Paginile din intervalul noiembrie-decembrie 1943 arată neliniştea transformată în panică a populaţiei, din cauza mersului defavorabil al războiului. La înlocuirea lui Gh. Alexianu cu generalul Potopeanu, el fiind militar de formaţie, îşi vedea misiunea sa pe front în lupta contra barbarilor sovietici, şi nu să stea ca administrator în provincie. În paginile din "Memorii” dedicate mareşalului Ion Antonescu, mareşalul este descris ca un mare patrtiot ce îşi iubeşte enorm ţara pe care o slujeşte cu devotament. El a comandat Guvernului italian de la Roma copia Columnei lui Traian, pe care a plătit-o. Mussolini a mutat macheta la Vatican, pentru a o păzi de bombardamentele americane. Copia a fost adusă în ţară mult mai tărziu, pe vremea comuniştilor, care prin intermediul presei şi-au atribuit lor şi nu lui Antonescu meritul pentru aducerea Columnei. Într-o convorbire cu Nichita Smochină despre rolul lui Hitler în acest război, mareşalul i-a zis că Hitler greşeşte, fiindcă declarând război la trei forţe oculte, invizibile, dar foarte puternice: papalităţii, evreimii şi francmasoneriei, acest război este din start sortit eşecului. După lovitura de la 23 august 1944, academicianul a îngropat toate documentele undeva în regiunea Caransebeşului. La intrarea Armatei Roşii în ţară, el a fost declarat duşman al Sovietelor. L-au salvat colegii din Academie, angajîndu-l cu nume fals ca administrator la moşia de la Tituleşti, iar după confiscarea averii Academiei - refugiindu-se în satele de munte din vestul ţării. După moartea lui Stalin, sovieticii l-au lăsat în pace, şi el revine la Bucureşti. Abia după 1965 a fost căutat şi invitat de guvernul comunist, care i-a cerut să-şi continue activitatea ştiinţifică de susţinere a dreptului nostru asupra teritoriilor româneşti. I s-a repartizat o pensie egală cu cea a academicienilor, dar nu i s-a redat titlul de membru de onoare al Academiei Române, de frică să nu-i supere pe ruşi. A predat documentele îngropate, dar din păcate multe fuseseră distruse de depozitarea în pămînt. În 1968 suferă un atac cerebral după care işi revine cu mare greu, dar, chiar şi bolnav, continuă să scrie. Aceste memorii constituie unica avere lăsată moştenire familiei, în paginile căreia vom găsi evenimentele şi suferinţele martirului neamului. Firul vieţii acestei personalităţi se întrerupe în noaptea de 13/14 decembrie 1980. A doua zi, poştaşul i-a adus la corectare şpaltul ultimei sale lucrări trimise la revista bianuală a Institutului Balcanic de Studii.
Memoriile lui Smochină sînt un material fundamental în cercetarea trecutului transnistrean pentru istorici, scriitori, antropologi, regizori de film, pentru că acestea înglobează o privire amplă, dar şi foarte exactă asupra felului în care istoria s-a prăbuşit peste destinul omului. A trăit o viaţă plină de sacrificiu dedicîndu-se cauzei idealurilor naţionale. Memoria acdemicianului Nichita Smochină este un model de slujire cu devotament a neamului. A rezistat tuturor încercărilor destinului, rămînînd vertical, s-a opus unor decizii ale diferitelor guverne argumentînd ştiinţific adevărul istoric, a descris istoria veridică a evenimentelor trăite şi a lăsat-o moştenire generaţiilor în tinere pentru a o putea confrunta cu istoria schimonosită de duşmanii neamului românesc.
S-au preocupat de valorificarea operei lui Nichita Smochină descendenţii săi: Adriana Sarah Nica, dr. Veronica Galin-Corini şi dr. Vlad Galin-Corini, promotori ai valorificării patrimoniului spiritual al neamului românesc. Preşedintele AŞM Gh. Duca a apreciat eforturile lor şi le-a oferit Diploma de Recunoştinţă, iar preşedintele interimar al Republicii Moldova a conferit „Ordinul de Onoare”, post-mortem, academicianului Nichita Smochină. Distincţia a fost înmânată nepoatei academicianului, dr. Veronica Galin-Corini .
A publicat: Ana BRĂIESCU,
bibliotecar principal,
Secţia Organizarea şi Comunicarea Colecţiilor
