joi, 27 martie 2014

Unirea Basarabiei cu România, autor: M.Dragnea (1918)




După o lungă perioadă de ocupație țaristă (1812-1918), venea în sfârșit și rândul Basarabiei de a se uni cu România. Această unire va căpăta un cadru legal la data de 27 martie 1918, când în ședința Sfatului Țării de la Chișinău se proclama unirea Republicii Democratice Moldoveneşti (fosta Basarabie ţaristă) cu România (n.r. Unirea a fost posibilă, inclusiv în urma susţinerii Armatei Române care pus capăt atacurilor banditeşti ale bandelor bolşevice din Basarabia în cadrul Revoluţiei din 1917). Condițiile că această unire să fie posibilă erau următoarele:

Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;
Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic;
Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;
Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;
Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;
Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;
Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;
Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal;
Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;
Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției.
Din cei 135 de deputați prezenţi ai Sfatului Ţării, 86 au votat în favoarea unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, 13 deputați fiind absenți. Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!” Despre acest eveniment, Anton Mărgărit spunea că „fără dorința, energia și voința basarabenilor, această unire ar fi fost imposibilă”.
Într-o perioadă confuză, creată de Primul Război Mondial și mai ales de izbucnirea Revoluției Ruse din 1917, Basarabia, trecând mai întâi de la gubernie la autonomie și de la autonomie la independență, își va găsi adevăratul ei loc în sânul mamei sale, România. În Decretul regal promulgat de Regele Ferdinand I al României la data de 9 aprilie 1918 se menționa printre altele că, potrivit hotărârii Sfatului Țării, Basarabia „în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagra și vechile granițe cu Austria... de azi înainte și pentru totdeuna se unește cu mama sa România”. Acest eveniment măreț înscris în istoria României, l-a făcut pe Regele Ferdinand să-l aprecieze ca pe ”un vis frumos” ce s-a îndeplinit. Acest precedent fericit al istoriei noastre a favorizat procesul lărgirii granițelor României, așa că la 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a hotărât unirea cu România. Falimentul politicii naționale a guvernului maghiar condus de Mihály Károlyi s-a adeverit prin hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918, unde s-a decis statutul și dreptul Transilvaniei ca parte din România, pe baza principiului naționalităților.
După 1900, solidaritatea intelectualilor români din Basarabia se amplifică, după ce cu sprijinul material venit din partea lui Vasile Stroescu, a apărut la Chișinău gazeta românească numită Cuvânt moldovenesc. În jurul acestei reviste periodice care pătrundea și în Transnistria și chiar în Siberia, Pantelimon Halippa, redactorul publicației, a reușit să adune un număr mare de intelectuali români, cu toții pătrunși de acel ideal de unitate națională a tuturor regiunilor locuite de români. După cum bine remarca M. Bruhis în 1991, numai istoricii sovietici s-au grăbit să spună că unele cazuri izolate de rezistență ale țăranilor basarabeni față de autoritățile române s-au datorat dorinței basarabenilor de a se întoarce la Rusia.
Pe plan extern, Ionel Brătianu a fost nevoit să pledeze la Conferința de la Paris din 1919 pentru „drepturile românilor asupra Basarabiei dar și pentru valabilitatea actului Sfatului Țării”. La acel moment, personajul care putea oferi ajutor cel mai mult delegației române era profesorul de la Sorbona Em. De Martonne, care era referentul Conferinței de Pace pentru problemele de natură geografică si etnografică. În urma unei călătorii de anchetă în Basarabia, acesta și-a format convingerea fermă despre caracterul românesc al provinciei, urmând a susține la Conferința de la Paris drepturile României asupra Basarabiei cu toată autoritatea și cu toată puterea convingerilor sale. Drept urmare, în nota Consiliului suprem emisă atunci, se menționa că „după ce s-a luat în considerație, aspirațiile de ansamblu ale populației basarabene, caracterul moldovenesc al acestei provincii din punct de vedere geografic și etnografic, precum și în argumentele economice și istorice, principalele puteri aliate se pronunță pentru aceste motive în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire care a fost formal proclamată și de către reprezentanții Basarabiei...”.
Izgonirea bolşevicilor din fosta Basarabie ţaristă de către Arata Română, urmată de Proclamarea Unirii acestei provincii cu Patria Mamă România (27 martie 1918), de rînd cu Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia (1 decembrie 1918) şi cruntul război româno-ungar de la 1919, toate acţiuni ferme, justificate de către diplomaţia română în occident i-au făcut pe delegații Franței, Imperiului Britanic, Italiei și Japoniei să semneze la 28 octombrie 1920, Tratatul de la Paris, unde se recunoștea unirea Basarabiei cu România, iar la 4 iunie 1920, Tratatul de la Trianon, care recunoştea alipirea Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului la România. Sovieticii niciodată nu au semnat Tratatul de la Paris chiar dacă a mimat ulterior unele negocieri în această privinţă cu România.
Clasa politică românească a început un proiect intern de susținere și consolidare a noului stat (cunoscut astăzi ca România Mare). Basarabia, ca și restul provinciilor românești, trebuia îndreptată spre o dezvoltare unitară a României Mari. Pe lângă politica tolerantă adoptată asupra etniilor din România, s-au adăugat două reforme mari: votul universal și împropietărirea țăranilor. Această măsură privea în egalitate pe toți locuitorii Regatului.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu