.jpg)
După o lungă perioadă de ocupație țaristă (1812-1918), venea în sfârșit și rândul Basarabiei de a se uni cu România. Această unire va căpăta un cadru legal la data de 27 martie 1918, când în ședința Sfatului Țării de la Chișinău se proclama unirea Republicii Democratice Moldoveneşti (fosta Basarabie ţaristă) cu România (n.r. Unirea a fost posibilă, inclusiv în urma susţinerii Armatei Române care pus capăt atacurilor banditeşti ale bandelor bolşevice din Basarabia în cadrul Revoluţiei din 1917). Condițiile că această unire să fie posibilă erau următoarele:
Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară,
care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;
Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă
propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic;
Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma
să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;
Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;
Legile locale și forma de administrare puteau fi
schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;
Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul
român;
Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din
guvernul central român;
Basarabia urma să trimită în Parlameantul României
un număr de deputați
proporțional
cu populația
regiunii;
Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze
democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal;
Noua Constituție urma să garanteze libertatea
cuvântului și
a religiei;
Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate
persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției.
Din cei 135 de deputați prezenţi ai Sfatului
Ţării, 86 au votat în favoarea unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, 13 deputați fiind absenți. Citirea rezultatului
a fost însoțită
de aplauze și
strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!” Despre acest eveniment, Anton
Mărgărit spunea că „fără dorința,
energia și
voința
basarabenilor, această unire ar fi fost imposibilă”.
Într-o perioadă
confuză, creată de Primul Război Mondial și mai ales de izbucnirea Revoluției Ruse din 1917,
Basarabia, trecând mai întâi de la gubernie la autonomie și de la autonomie la
independență,
își
va găsi adevăratul ei loc în sânul mamei sale, România. În Decretul regal promulgat de Regele Ferdinand I al
României la data de 9 aprilie 1918 se menționa printre altele că, potrivit hotărârii Sfatului Țării, Basarabia „în hotarele ei dintre Prut, Nistru,
Dunăre, Marea Neagra și vechile granițe cu Austria... de azi înainte și pentru totdeuna se unește cu mama sa România”. Acest eveniment
măreț
înscris în istoria României, l-a făcut pe Regele Ferdinand să-l aprecieze ca pe
”un vis frumos” ce s-a îndeplinit. Acest precedent fericit al istoriei noastre
a favorizat procesul lărgirii granițelor României, așa că la 28 noiembrie
1918, Congresul General al Bucovinei a hotărât unirea cu România. Falimentul
politicii naționale
a guvernului maghiar condus de Mihály Károlyi s-a adeverit prin hotărârea Marii
Adunări Naționale
de la Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918, unde s-a decis statutul și dreptul Transilvaniei
ca parte din România, pe baza principiului naționalităților.
După 1900, solidaritatea intelectualilor români din
Basarabia se amplifică, după ce cu sprijinul material venit din partea lui
Vasile Stroescu, a apărut la Chișinău gazeta românească numită Cuvânt moldovenesc.
În jurul acestei reviste periodice care pătrundea și în Transnistria și chiar în Siberia, Pantelimon Halippa, redactorul
publicației,
a reușit
să adune un număr mare de intelectuali români, cu toții pătrunși de acel ideal de unitate națională a tuturor regiunilor locuite de români. După
cum bine remarca M. Bruhis în 1991, numai istoricii sovietici s-au grăbit să
spună că unele cazuri izolate de rezistență ale țăranilor basarabeni față de autoritățile române s-au datorat
dorinței
basarabenilor de a se întoarce la Rusia.
Pe plan extern, Ionel Brătianu a fost nevoit să
pledeze la Conferința
de la Paris din 1919 pentru „drepturile românilor asupra Basarabiei dar și pentru valabilitatea actului Sfatului Țării”. La acel moment, personajul care putea oferi
ajutor cel mai mult delegației române era profesorul de la Sorbona Em. De
Martonne, care era referentul Conferinței de Pace pentru problemele de natură geografică si
etnografică. În urma unei călătorii de anchetă în Basarabia, acesta și-a format convingerea fermă despre caracterul
românesc al provinciei, urmând a susține la Conferința de la Paris drepturile României asupra Basarabiei cu
toată autoritatea și
cu toată puterea convingerilor sale. Drept urmare, în nota Consiliului suprem
emisă atunci, se menționa
că „după ce s-a luat în considerație, aspirațiile de ansamblu ale populației basarabene, caracterul moldovenesc al acestei
provincii din punct de vedere geografic și etnografic, precum și în argumentele economice și istorice, principalele puteri aliate se pronunță pentru aceste motive în favoarea reunirii Basarabiei
cu România, reunire care a fost formal proclamată și de către reprezentanții Basarabiei...”.
Izgonirea bolşevicilor din fosta Basarabie ţaristă de
către Arata Română, urmată de Proclamarea Unirii acestei provincii cu Patria
Mamă România (27 martie 1918), de rînd cu Marea Adunare Naţională de la
Alba-Iulia (1 decembrie 1918) şi cruntul război româno-ungar de la 1919, toate
acţiuni ferme, justificate de către diplomaţia română în occident i-au făcut pe
delegații
Franței,
Imperiului Britanic, Italiei și Japoniei să semneze la 28 octombrie 1920, Tratatul
de la Paris, unde se recunoștea unirea Basarabiei cu România, iar la 4 iunie 1920,
Tratatul de la Trianon, care recunoştea alipirea Transilvaniei şi părţii
răsăritene a Banatului la România. Sovieticii niciodată nu
au semnat Tratatul de la Paris chiar dacă a mimat ulterior unele negocieri în
această privinţă cu România.
Clasa politică românească
a început un proiect intern de susținere și consolidare a noului stat (cunoscut
astăzi ca România Mare). Basarabia, ca și restul provinciilor românești, trebuia îndreptată
spre o dezvoltare unitară a României Mari. Pe lângă politica tolerantă adoptată
asupra etniilor din România, s-au adăugat două reforme mari: votul universal și împropietărirea țăranilor. Această
măsură privea în egalitate pe toți locuitorii Regatului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu